“In aceasta carte voi spune povestile a zeci de pacienti care au apelat la psihoterapie, si care, pe parcursul acestui demers , s-au luptat cu durerea existentiala(...)O pacienta a strigat “O vreau inapoi pe scumpa mea fetita moarta!” in timp ce isi neglija cei doi baieti ramasi in viata.Un alt pacient insista “Imi doresc sa le regulez pe toate femeile care-mi ies in cale!” pe masura ce cancerul limfatic de care suferea ii invada pe rand cele mai tainice cotloane ale trupului. Iar un altul implora “Vreau niste parinti si o copilarie de care n-am avut parte niciodata!”, agonizand asupra a trei scrisori pe care nu se putea hotara sa le deschida. Iar o alta a declarat “Vreau sa fiu vesnic tanara”,caci ea, o femeie in varsta, nu se putea desprinde din dragostea devoratoare pe care i-o purta unui barbat cu treizeci si cinci de ani mai tanar decat ea.”
“Eu cred ca materia primordiala de care se ocupa psihoterapia este intotdeauna durerea existentiala (...) si nu sunt, asa cum se sustine adeseori, pornirile instinctuale refulate sau niste cioburi imperfect ingropate dintr-un trecut personal tragic. In demersul meu terapeutic cu fiecare dintre acesti zeci de pacienti, conjectura clinica primara de la care pornesc-o ipoteza pe care mi-am intemeiat tehnica procedurala-este aceea ca angoasa fundamentala decurge din stradania cuiva, in mod constient sau inconstient,de-a face fata realitatilor brutale ale vietii, acelor lucruri care ne sunt “date” in cursul existentei.”
Exista , spune Yalom, patru realitati relevante in mod deosebit pentru psihoterapie: moartea inevitabila, libertatea de alegere a unui drum de catre fiecare, faptul ca suntem singuri in ultima instanta si faptul ca nu exista un scop final al vietii evident. Romanul isi doreste a demonstra ca exista posibilitatea infruntarii acestor realitati si ca puteam utiliza puterea lor de influenta in demersul efectuat catre schimbare personala.
Calaul dragostei – prima si cea mai draga mie istorisire incepe cu o confesiune “Nu-mi place sa lucrez cu pacientii care sunt indragostiti. Poate din cauza ca ii invidiez (...) ori poate pentru ca dragostea si psihoterapia sunt fundamental incompatibile.Un terapeut bun se lupta cu intunericul si cauta clarificarea, pe cand iubirea romantica se sprijina pe mister si se naruie cand o scrutezi cu atentie. Detest sa fiu calaul dragostei!”
E povestea unei femei de 70 de ani, Thelma, indragostita “tragic si fara speranta” de un terapeut cu care avusese o relatie in urma cu 8 ani. Convins ca nu este realmente indragostita, ci doar confunda acest sentiment, Yalom o primeste in terapie sigur ca o poate ajuta. Sceptic cu privire la sentimentele ei reale precum si la existenta unei legaturi intre ea si terapeutul ei Yalom o asculta cu atentie pe Thelma timp de 5 luni. Astfel el afla ca in ultimii 20 de ani Thelma s-a aflat sub tratament psihiatric fiind deprimata cronic iar in urma cu 11 ani il intalnise pe Matthew,un intern la psihologie tanar care o tratase 1 an si 8 luni mai intai in clinica , iar mai apoi in propriul cabinet. Pentru ca Matthew a inceput sa lucreze cu norma intreaga in cadrul unui spital de stat, el a fost nevoit sa intrerupa sedintele cu pacientii privati si astfel s-a sfarsit colaborarea lor. La un an de la inchierea ultimei lor sedinte s-au intalnit accidental intr-o dupa amiaza in cadrul unui centru comercial si au inceput sa stea de vorba. Au pierdut ore intregi conversand la capatul carora au ajuns in pat. In urmatoarele 27 de zile cei doi au continuat sa se vada dupa care Matthew a intrerupt legatura cu ea marturisindu-i in momentul in care Thelma a “napustit” peste el in cabinet ca “Nu e bine ce facem si amandoi stim asta”. De atunci Matthew nu a mai raspuns la telefoanele ei si vreme de opt ani Thelma nu facuse altceva decat sa retraiasca clipa de clipa acele 27 de zile din trecut, ele parand a fi singurele momente din viata ei care o animau “Viata mea se traieste cu opt ani in urma”. Thelma avusese si o tentativa de suicid, la 6 luni de la despartirea de Matthew, insa sotul acesteia care era plecat din oras vazand ca nimeni nu ii raspunde la telefon , a alertat vecinii si viata Thelmei a fost salvata de interventia doctorilor. In ultimii 8 ani Thelma fusese in terapie insa starea ei nu se ameliorase deloc...si nu e deloc de mirare, asta pentru ca Thelma in 8 ani de terapie nu mentionase niciodata de Matthew, de relatia si despartirea lor. Intr-o ultima incercare acordata terapiei, Thelma alege sa se deschida in fata terapeutului recomandat de 4 dintre terapeutii cu care colaborase anterior. La cateva luni de la inceperea terapiei,vazand ca starea Thelmei se inrautateste Yalom vine cu o ultima abordare. El ii propune ca Matthew sa fie invitat in cadrul unei sedinte pentru a avea in sfarsit acces la raspunsurile la intrebarile ce o chinuiau de atata vreme. Desi initial refuza, la urmatoarea sedinta Thelma il surprinde pe Y. spunandu-i ca l-a contactat pe Matthew cu care a povestit destul de mult la telefon si care a fost de acord sa vina intr-o sedinta in cabinetul dr. Inca de la inceputul istorisirii, Matthew devine un personaj negativ “Matthew(...) ma infurise. Vazusem prea multi pacienti grav afectati de felul in care terapeutii se folosisera de ei sexual. Pentru un pacient este intodeauna vatamator”. Insa lucrurile sunt departe de a fi atat de simple,pentru ca in sedinta la care este invitata Matthew acesta povesteste despre starea sa psihica...suferise cu 8 ani in urma un grav episod psihotic ,in urma practicarii unui tip de medtiatie budista in deplina tacere si izolare in India. In ziua iesirii din spital Matthew s-a intalnit accidental cu Thelma si au inceput sa povesteasca despre viata acesteia. Starea sa mentala era in continuare fragmentata si afirma el “”Am luat foarte ad literam crezul budist al unitatii universale si al lipsei de individuare. Nu stiam unde sfarseste eul meu si unde incepe un altul”. Astfel ,incercand sa se urmeze principiile budiste din care facuse spune chiar el “o adevarata sminteala” , a incercat sa ii ofere Thelmei tot ce voia insa la scurt timp halucinatiile au revenit si o alta internare a fost necesara. Interesanta nu este doar povestea in sine si schimbarea atitudinii fata de acest personaj pe care o aduce inevitabil aceasta , ci si faptul ca Y. devine constient de faptul ca Thelma era in posesia acestor informatii deja. De altfel aflam despre Matthew ca in fata problemelor sale psihologice renuntase la meseria practicata si devenise administratorul unei oragnizatii crestine . Cu cat il placem mai mult pe Matthew cu atat ne incruntam mai mult gandindu-ne la Thelma .Raspunsul Thelmei la toata istorisirea lui Matthew si la afirmatiile sale privind existenta reala a unei legaturi sufletesti intre ei ,precum si dorinta de a se afla in contact cu ea si a tine legatura...este unul la care eu una nu ma asteptam ..Thelma este nervoasa ,contrariata si afirma ca este convinsa ca lui Matthew nu ii pasa de ea si ca afirmatiile sale sunt facute doar din obligatie. In ultimele sedinte Thelma devine din ce in ce mai apatica si sustine ca ,cu acea sedinta, i se rapisera ultimele sperante si vise. Realitatea Thelmei cu privire la sedinta avuta pare sa fi fost cu totul alta decat cea vazuta prin ochii dr. Y. Considerand ca suferise pierderi mult peste limita ei de acceptare, Thelma pune capat terapiei. Nu tocmai socanta din pct meu de vedere insa cu siguranta surprinzatoare, concluzia finala a istorisirii vine cu concluziile trase de echipa de cercetatori care o intervievasera pe Thelma anterior si posterior terapiei : “In rezumat, T.H. este o pacienta in varsta de 70 de ani, de rasa caucaziana,casatorita, care in urma unei cure terapeutice cu durata de 5 luni, desfasurate in sedinte saptamanale, si-a imbunatatit semnificativ situatia. In prezent ea este mai putin deprimata. Tendinta ei suicidara, extrem de ridicata la inceput, a fost redusa pana la punctul in care probabil ca nu mai trebuie considerata un risc suicidar.(...)Echipa de cercetare nu este in totalitate lamurita cu privire la natura terapiei care a produs asemenea rezultate impresionante, pentru ca pacienta continua sa adopte o atitudine inexplicabil de reticenta cu privire la detaliile terapiei(...)”
“Daca violul n-ar fi in afara legii...” este intitulata cea de-a doua istorisire care construieste in jurul unui personaj tragi-comic, Carlos, un pacient “iesit din comun”. Carlos suferea de cancer si doctorii capitulasera in fata acestuia, el insa parea a fi nederanjat de acest lucru si in continuarea avea acelasi tel in viata ca si pana atunci, si anume, “sa reguleze cat mai multe femei cu putinta si cat mai diferite intre ele” Singur pe lume,Carlos nu avea prieteni si singurele rude erau cei doi copii ai sai, care locuiau intr-un alt stat cu fosta sa sotie. Istorisirea are ca pct de plecare o sedinta de grup la care participa si Carlos in cadrul careia doua femei impartasesc faptul ca au fost violate. Reactia lui Carlos la experientele tragice prin care trecusera cele doua femei este una nu mila si dezgust fata de un asemenea act, ci interes fata de detaliile experientelor, fiind condamnat de catre grup pe marginea unei astfel de reactii. Discutand despre reactia sa cu dr. Y , el nu arata remuscari”Hai sa-ti spun eu adevarul : daca violul n-ar fi in afara legii, nici eu nu m-as da in laturi din cand in cand” si zambetul de pe fata nu ii dispare decat in momentul in care , dr.Y., il intreaba pe acesta daca i-ar placea ca fiica sa sa traiasca intr-o societate in care violul ar fi legal. Raspunsul lui Carlor vine prompt” Nu mi-ar placea deloc sa i se intample asa ceva.(...)Vreau sa aiba o relatie frumoasa de dragoste, cu un barbat si sa aiba o familie care s-o iubeasca”. Mergand in continuare pe firul interpretarii unui vis mai vechi avut de Carlos,dr.Y. face o paralela intre aspecte din vis si o situatie pe care inconstientul vrea sa i-o sesizeze acestuia,concluzia fiind trasa chiar de Carlos “Visul meu spune ca nu traiesc asa cum se cuvine” In cadrul aceleasi sedinte dr.Y. alege sa ii vorbeasca si de realitatea cancerului pe care Carlos o alunga cu atat fervoare si care e in opozitie directa cu activitatea sexuala dupa care tanjeste si cu cautarea unei neveste,unul din scopurile sale care ii consumau atata timp. Carlos este nevoit sa arunce un ochi critic asupra propriului sistem de valori, asupra vietii traite si a putinului ramas de trait, asupra mortii iminente si asupra relatiilor cu cei din jurul lui. Progresele lui Carlos sunt vizibile si imediate. El vine incantat in cadrul unei sedinte afirmand ca a ajuns la doua concluzii majore botezate “Toata lumea are inima” si “Eu nu sunt pantofii mei”. Daca prima nu are nevoie de comentarii, cea de-a doua este intrganta macar ca si exprimare....Carlos era mereu afectat foarte tare de orice critica ce ii era adusa cu privire la vreun aspect al muncii sale,iar in cadrul ultimei sarcini de serviciu efectuate el incercase sa faca ceea ce dr.Y. ii recomandase si anume “sa faca diferenta dintre sinele sau si celelalte atribute sau activitati periferice” astfel ca el a ajuns la concluzia “Eu nu sunt munca mea. Nici vorbele pe care le rostesc, Nici hainele de pe mine.Niciunul dintre aceste lucruri” si observand ca avea pantofii sclaciati “Si nici pantofii mei nu sunt”.Despre cele doua viziuni, dr..Y. spune ca ele reprezinta viziuni interioare generate de catre fiecare forma de terapie,individuala si de grup pe care le-a folosit pentru a-si ilustra teoriile mai departe. Cat despre Carlos, el a organizat un grup de autoajutorare pentru bolnavii de cancer si s-a daruit copiilor sai care in vazul schimbarii majore au decis sa ramana alaturi de el,inscriindu-se intr-un colegiu din oras.
“Cel din urma dar pe care un parinte il poate face copiilor lui consta in a-i invata, prin exemplul propriu, cum sa infrunte moartea cu seninatate – iar Carlos le-a dat o sublima lectie de gratie” Emotionant si marcant este cel din urma paragraf al povestii “Nu exista dar mai mare decat cel pe care mi l-a oferit mie,cu putin timp inainte sa moara, si e un dar care raspunde pentru totdeauna la intrebarea daca e rational sau intemeiat sa neluptam pentru o psihoterapie “ambitioasa” in cazul celor suferinzi de o boala incurabila si fatala. Atunci cand l-am vizitat la spital , Carlos era atat de slabit, incat abia daca se putea misca, dar si-a ridicat capul de pe perna, m-a strans de mana si mi-a soptit:”Multumesc. Multumesc ca mi-ai salvat viata.”.
Am omis din detaliile care fac lectura captivanta pentru a nu lua total din placerea celor care nu au citit inca povestile. Aceste detalii precum si intregul demers, stradania terapeutului in a gasi solutii ,descrierea momentelor de cumpana si a trairilor interioare din cadrul sedintelor ,la care se adauga tandretea si pe alocuri ironia, fac lectura foarte placuta ,ceea ce, ma pisca limba sa spun, nu se intampla prea des in cadrul acestei categorii de literatura.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu